Juan Manuel de Prada s-a născut în Spania, în 1970. Scrie proză scurtă și o serie de romane apreciate de cititori și de critică, autorul fiind considerat drept unul dintre cei mai promițători șase scriitori din Europa, operele sale fiind traduse în peste douăzeci de limbi. “Viața invizibilă” este un roman distins cu Premio Primavera de Novela în 2003 și Premio Nacional de Narrativa, în 2004. Juan Manuel de Prada ne oferă o carte de o frumusețe brutală, un roman despre chinurile provocate de sentimentele de vinovăție, despre geografia neobișnuită a nebuniei. “Viața invizibilă” este de fapt viața care există în străfundurile ființei umane, viața de care de cele mai multe ori nu suntem conștienți și care așteaptă un imbold pentru a ieși la suprafață. Plecat într-o călătorie la Chicago, cu puțin înainte de nunta sa cu Laura, scriitorul Alejandro Losada cunoaște două femei care sunt menite să trezească viața invizibilă a personajului. Elena este o tânără înnebunită de o dezamăgire în dragoste, căreia Alejandro îi oferă mai mult decât consolare, iar Fanny Riffel este o fostă starletă sexy a anilor 1950, care prin intermediul unor benzi de magnetofon îi dezvăluie bărbatului pasaje zguduitoare ale biografiei sale, propria frumusețe transformând-o deseori într-o victimă a violenței. Decis să păstreze cele două secrete, Alejandro Losada va fi afectat de sentimentul de vină, care îi va schimba existența ce se dovedise până atunci a fi invulnerabilă și fericită. Cartea așadar, pe lângă povestea de iubire, mizează și pe abordarea planului psihologic, fiind evident faptul că elemente ce provin din exterior și care nu pot fi controlate ajung să tulbure echilibrul fragil al sufletelor. Romanul oferă cititorului posibilitatea unei lecturi profunde, meditative, unde pot fi descifrate simboluri și metafore, unde limbajul plin de înțelesuri atrage prin interpretările multiple pe care le oferă. “Există o viață invizibilă, subterană ca un zăcământ, pe sub viața aceasta considerată unică și invulnerabilă (…) În clipa când ne atinge viața invizibilă, simțim că ne fuge pământul de sub picioare. Este o impresie efemeră, ține abia cât o extrasistolă (…) fără să știm măcar că mințim și bineînțeles, fără să întrezărim urmările minciunii.”